Dați ”KOAIE” la popor.1

Imagine

Într-un teatru din Chișinău, în timp ce scriu aceste cuvinte cântă Ada Milea. Din diferite motive, nu am putu fi printre spectatori, dar youtube-ul face minuni și A.M. cântă în bucătăria mea, cântă pentru mine. Poate bucătăria mea e înăși un teatru?

Unde poltica e neputincioasă, rezolvă teatrul.

Unde politica e neputincioasă, rezolva teatrul.

Unde e politică, acolo pe undeva este și teatru.

Unde nu e politică, trebuie să fie teatru.

Nu e politică și nici teatru nu e.

Teatru nu mai e!

Unii savurează victorii politice, însă toată țara suferă din cauza unei tumori teatrale.

Cândva ”merjeu niște specule” că teatrul ar fi fost bolnav. Realitate însă e alta. Teatrul este boala. Trebuie să ne debarasăm de teatrul pe care-l avem ca de o un apendice gata să explodeze și să ne ucidă.

Teatrul trebuie să renască, citînd-o pe Conchita Wurst, ”like a phoenix” , de dorit din cenușa teatrelor de stat, de dorit din cenușa directorilor acestor teatre.

Teatrele de stat conceptual nu mai există in Republica Moldova, avem ”acasă la Vutcărău”,”pe Lejancă la Focșa”, ”la casinoul lui Hadârcă”, ”Casa Mare a lui Țărnă”, ”Conacul lui Grecu”…

Treptat teatrele au devenit proprietate privată care au adunat turme de actori, cărora din când în când le mai aruncă un os. Actorii mor de foame. Actorii mor de frig.

Dar turma tace!

  Bucătăria mea este un teatru! Pentru ca lansez de aici un manifest: Nu mai vreau căcat în teatre! Nu mai vreau să văd generații ratate, care mor în teatre de căcat! Nu mai vreau actori resemnați! Nu mai vreau actori cărora le-ar fi silă să vină-n teatre!

                                                                             De la atâta naftalină mă sufoc!

 Teatrele au tăiat coaiele actorilor.

    P.S.(Pute.Slinul)

Faceți teatru,nu căcat!

 

Advertisements

Mâna cu care mă masturbez

Dumnezeu a creat bărbatul.

Dumnezeu a creat femeia.

Dumnezeu este Nokia preistorică.

its.a.boy.card.finger.penismed-penis-bible

Dumnezeu a supraviețuit pe piață și produsele lui au fost cele mai rezistente și comode în timp.

Dumnezeu a creat întâi bărbatul, după femeia.

Femeia este un produs mai performant, analizînd piața.

Femeia este lipsită de penis, nu pentru a fi pedepsită, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că fără el poți trăi la fel de bine, sau poate mai bine.

Bărbatul- ca specie aparte, ieșită din contextul ”homo sapiens„ este un individ complex, desigur, dar nelipsit de acest complex, provocat anume de marea sa mândrie- PUȚA.

Puța este un determinativ pentru un bărbat. Cu puța se măsoară cât ești de bărbat; cu puța se decide cine este bărbatul și puța, desigur, își cere tributul. Puța se vrea alintată. Puța se vrea masturbată, dacă n-o alinți cum trebuie.

Puța decide cum te simți și cine ești(dacă o ai).

Mâna care te masturbează mai are un gest, specific purtătorilor.

Mâna care mă masturbează iubește alte mâini care se masturbează și întotdeauna le salută.

1333549260639_8740749

Mâinile care se masturbează se salută, așa PUȚEle își arată apartenența unui club, la care femeile nu au acces, sau  bărbații care nu sunt considerați destul de PUȚĂ.

Dumnezeu a creat femeia fără puță, dar cu minusurile sale.

Dumnezeu a creat bărbatul cu puță și cu minusurile sale.

 

P.S. (Pentru.Sex)

Puța nu știe carte.

 

Continue reading Mâna cu care mă masturbez

 

După o lungă ședere în Chișinău, Veaceslav Sambriș a decis că e timpul să viziteze o veche prietenă, care s-a dovedit a fi și nana de botez a câinelui său, Alina Stoianov. Dodo este un câine excepțional; părinții săi fiind siguri că e unul talentat si strălucit, pentru că merge singur să facă cachi, sa facă pipi și să latre. Despre primul său lătrat pe tărâmul vinului, aflați din interviul care urmează:

10329318_10203925895210762_1496115867079101759_n

Akupat: A fost o vizită surpriză sau una planificată?

A.Stoianov: Eram sigură că Sambriș mă va vizita,doar că nu știam că-l va aduce și pe finuțul DODO, prezența căruia sigur a schimbat atmosfera în casa asta mare și rece.

V.Sambriș: Urma să merg la cumetra Alina, dar la ieșirea din casă, Dodo s-a uitat cu niște ochi înlăcrimați, încât m-a străpuns până-n adâncul inimii și am decis să-l iau cu mine la Nana Alina. Tot drumul a fost agitat și emoționat când a descoperit tărâmurile Cricovei.

Akupat: Este prima ieșire a lui Dodo din Chișinău?

V.Sambris: Nu, a mai avut câteva ieșiri, la bunei, dar la Cricova este pentru prima dată și cred că e un eveniment important pentru familia noastră.

Akupat: Cum s-a simțit Dodo în casa de la Cricova?

A.Stoianov: Din start a fost puțin confuz, pentru că probabil n-a mai vizitat așa case mari și din start a fost prea cuminte,însă mai târziuera de neoprit: îl vedeai pe canapea, pe masă, pe garaj, pe pervaz etc.

V.Sambriș: Când a intrat în ogradă, n-o să mă credeți, dar blănița i se făcuse și mai creață, apoi a intrat în casă, privirea fiindu-i ușor confuză. Apoi și-a ridicat codița și-a îndreptat boticul spre pod și încordîndu-și anusul a scăpat primul “HAM”!

10304438_10203925896130785_3085630511386542976_n

Akupat: Care a fost reacția voastră la ”HAM”, ce ați simțit în acel moment?

A.Stoianov: Am simțit o săgetare în creier,pentru că a fost un ”HAM” strident.

V.Sambriș: Mă bucurasem și deodată m-am și emoționat, la un moment dat, am scapat o lăcrimioară pe obrazul stâng din ochiul drept.

Akupat: Ați convorbit această deplasare cu Emilian Crețu, alt părinte al lui Dodo, care acum este in Turcia?

V.Sambriș: Nu știe despre această călătorie a lui Dodo, dar sper să se bucure, și mai ales o să se bucure când va afla că Dodo a lăsat o dâră de căcăței în grădinița cu flori a Nanei Alina.

603679_10203925895890779_1589754406538309636_n 1461653_10203925896730800_8263488751913226863_n

Text/Foto: Medeea Akupat

Rugina e inevitabilă

( Eclectica I )       

Mi-au ruginit mâinile. Le știam altfel când eram altfel. 

     Unele schimbări se produc involuntar și ireversibil. Cum nu mai pot dansa acum în prezența a cel puțin unei persoane, cred că nu mai pot nici să afirm că aș fi la fel de liber sau de interesant ca înainte.

Image

    Multe lucruri se schimbă- unele ruginesc, altele încolțesc sau dau roade, însă progresul nu este întotdeauna pozitiv.  Regresul și/sau declinul sunt și ele trăsături tipice ”creșterii” umane.

    Mi-am pierdut din personalitate oferindu-mă, pe un taler din argint, sacrificiu în numele unor principii, idei și scopuri. Oamenilor trebuie să li se interzică să viseze. Visele duc inevitabil la inevitabilul sfarșit 

P.S.(Primul Sărut)

Când destinul m-a sărutat pe obrazul stâng, am urmat morala lui Iisus- l-am iertat!

Sânge și Spermă

Sângele apă nu se face, sperma nu se face ulei.

Istoria ne-a costat tone de sânge și kilolitri de spermă. 

     Atâta bunătate cheltuită aiurea. Avem tendința spre a irosi bunurile de preț pentru fleacuri. Cheltuim mii de euro pe termopane și reparații chicioase de-ți întunecă pata oarbă și… Și ce? La fel facem și cu posteritatea. Creștem niște kitsch-uri, pentru că asta suntem.

     Care-i ideea acestei ”procreări” în masă? De ce să scurgem din noi seva, banii, timpul, nervii dacă nu putem produce nimic decât generații ratate? 

Image

   Uneori mi-e frică să mă uit în oglindă: văd un trecut care stă în spatele meu și văd niște exigențe care mă apasă pe umeri, dar toate astea pe un reprezentat al generației care se aruncă în gaura neagră a prostiei, alcoolismului, drogului, ignoranței.

P.S. (Prostie & Sindicat)  

  Atâta spermă irosită pentru vărsări de sânge.

Simfonia Bananelor

Cărțile povestesc istorii. Istorii despre noi doi, noi o mie sau noi unul. Ne regăsim în unele și în altele ne pierdem. Eu mi-am pierdut în cărți speranța de a mai fi așa ca înainte. 

  Nu am dreptul și nici justificări pentru a spune că am citit mult. Orice lecturi sunt mizere comparînd cu rafturile care am putea să le citim. Nu crezi?

Despre ce estea cest articol? De fapt el este despre muzică, despre melodia care sună acum  în mintea mea, furată de la pedagogii mei, de la prietenii mei, de la maeștrii mei. Simfonia Recunoștinței.

Image

  Nu cărțile mi-au schimbat componența taracanilor care cântă în orchestra ”InMyBrain”, ci oamenii care mi-au ajutat să le înțeleg, care le-au discutat cu mine. Dă-i unei maimuțe ”Hamlet” și aceasta nu va găsi nimic decât hârtie(nu spun că un om n-ar face la fel), dar dacă acestui individ să-i dai un mentor competent, acesta o va învăța cum să-și mănânce bananele.

   Deci, probabil totuși scriu despre maimuțe, sau probabil scriu autodedicație, sau poate necrolog… însă țin neapărat  să le mulțumesc mentorilor mei, care au încercat sau poate mai încearcă să ma ”dezmonițănească”.

   Dați Banane la Popoare!

P.S. (Post.Simptom)

Păcat de na(hui)țiune!

100% și alte realități

De ce oamenii scriu? De ce mi-am imaginat eu cândva că aș putea scrie ceva mai bun decât eseul meu de la BAC? De unde am acest talent de a presupune că pot face ceva și după, să cred cu tărie că într-adevăr pot, și să nu renunț la idee până când realitatea cu mâinile  goale nu-mi trage un pumn, sau mai rău- mă aruncă de pe punctul cel  mai înalt al orgoliului?

Asta doare…

9c1996229211a67b65f5ec1a3a0c70d8_yngpost-700

         Sunt conștient de faptul că nu-ți pot reuși toate, dar la școală ne învață că putem însuși 10 obiecte și să susținem testele cu brio, la toate 10 obiecte să avem 10, o reușită 100 %. În viața post-școlară, însă ne ciocnim cu o realitate diferită, în care procentele se măsoară după rezultatul brut, obținut cu forță brută. Trebuie să lovești , să tai, să rupi, să furi(dacă nimeni nu vede) ca să aduni experiențe, favoruri, voturi, ”prieteni” și aici cei mai mulți eșuează: unii pentru că lovesc prea tare, alții pentru că și-au tăiat toate degetele, alții și-au rupt părul de pe cap sau au furat de la cine nu trebuia(în ambele sensuri).

Poate totul începe la școală? Poate acolo eu am început să mă cred atât de deștept și talentat, și acum ciocnidu-mă cu adevăratele talente și genii, încerc folosind mizerabilele mele capacități să corespund standartelor care mi le-am scris pe frunte? Îmi recunosc neajunsurile, admit tacit faptul că am de citit, de descoperit încă  sute de mii de lucruri, mă supun respectuos în fața exercițiului și a antrenamentului, dar cei care stau pe fotoliul moale din cabinetele alea mari, oricum se simt dezamăgiți.

Cred că e ceva cu stelele, de scriu în așa o manieră pesimistă azi,dar cred că a fiert mult timp în mine și  acum am decis să ma plâng, asta ajută, uneori. Sper să fie cazul meu.

Ah, da! Revenind la prima întrebare. Oamenii scriu, pentru că simt, pentru că vor să spună ceva( probabil cuiva), pentru că vor să demonstreze altora sau sie însuși că sunt buni nu doar de gură(cazul meu). Promit să mă corijez.

P.S. (Pesimi_Stic)

Trăim realitatea când unicele personalități pe care le mai avem sunt monumentele.

Cu Majusculă

O dimineață extrem de matinală este o scuză perfectă pentru un început de blog. Nu o spun doar din motiv că am 3 beri achitate deja, ci din adevărata intenție de a începe un exercițiu continuu de a scrie- nu pentru cineva anume, dar nici fără implicarea elementului cititor.

Aberațiile mereu au fost un element în vogă, în mod special pe cele 7 coline basarabene: nu am curajul să neg,…dar nici nu am curajul să afirm că aș încerca să fac altceva. Autoironie și expunere la critică, două principii după care îmi structurez toată activitatea, în orice domeniu.

 

Acum, de ce ”AKUPAT”?

     Pentru că restul titlurilor erau deja ocupate și pentru că deoarece (furînd din expresiile devenite vedete pe facebook). Tilul nu are nici o tangență cu stâlcirea limbii române, despre care desigur nu vorbesc, nici nu scriu. Titlul nu aduce critici nimănui din cei care au tupeul de a se considera mari cunoscători în materii tupeiste și nici-o conexiune cu principiile idioate ale unor indivizi în tendința lor de a-și afirma identitatea (presupusa).

   Titlul blogului ar fi mai mult un sfat, pentru mine, cât și pentru alții care au nevoie de el – de sfat – (cerându-l sau nu), nu fiți atât de akupați de propriile orgolii, principii și interese încât să uitați de elementul grupului, de nevoile comunității și de evoluția necontrolată a culturii (limbă, literatură, teatru și alte elemente mai mult sau mai puțin ”culturnice”).

Nu dau sfaturi, nu ofer soluții și nici nu îndrăznesc să găsesc sens în ceea ce scriu(spun, fac, gânesc, propun, încerc etc.) – am o scuză: nimeni nu o face. De ce aș face parte din excepții?

Acum, sper că nu te-am plictisit – îți doresc un început de săptămână productiv și-ți propun să-l începem cu Majusculă, cel puțin să vrem să încercăm (Presupusul punct)

P.S.(Partea stangă)

Două jumătăți, niciodată nu vor fi mai multe. Ce păcat!